Dincolo de a fi banale întâmplări spectaculoase sau coincidenţe stranii, sincronicităţile capătă
o semnificaţie tot mai importantă odată cu progresele cunoaşterii
moderne. Se confirmă astfel o constatare pe care o întâlnim în foarte
multe tradiţii populare şi care spune că „Nimic nu este întâmplător”.
.
Înainte de
a urmări să descifrăm semnificaţiile acestui tip de fenomene, să vedem
mai întâi ce anume înseamnă în mod concret o sincronicitate. Să pornim
de la trei cazuri reale, care au fost bine documentate.
1.
Scriitorul Morgan Robertson a scris în 1898 o carte intitulată
„Zădărnicie” („Futility, or the Wreck of the Titan”), în care povesteşte
despre un vapor uriaş, construit în Marea Britanie, care porneşte în
prima sa călătorie, ca un hotel de lux pe apă, peste Oceanul Atlantic,
spre America. La 400 de mile de „Newfoundland”, Titan se loveşte de un
iceberg şi se scufundă. Majoritatea pasagerilor mor pentru că uriaşul
vas avea prea puţine bărci de salvare, fiind considerat imposibil de
scufundat…
După
14 ani, numele puţin cunoscut al lui Robertson şi dramaticele
întâmplări din romanul său au apărut pe prima pagină a ziarului “Times“,
alături de ştirea despre scufundarea tragică a vasului “Titanic”, la 15
aprilie 1912. Analogia dintre acţiunea romanului şi tragedia care a
avut loc în realitate era uimitoare. Dimensiunile “Titanului”, imaginate
de scriitor, şi cele ale “Titanicului” real erau aproape identice:
ambele aveau câte patru coşuri şi câte trei elice; lungimea “Titanului”
era de 260 m, pe când cea a “Titanicului” de 268 m; puterea motoarelor
şi viteza ambelor nave erau identice, respectiv de 55.000 CP şi 25 de
noduri pe oră. Atât “Titanul”, cât şi “Titanicul” aveau la bord bogătaşi
şi reprezentanţi ai protipendadei de pe cele două continente – Europa
şi America. Ambele s-au scufundat la 400 de mile de Newfoundland şi au
avut doar 24 bărci de salvare. Din cei 2.200 de pasageri ai “Titanului”
au pierit majoritatea, iar din cei 2.000 urcaţi pe “Titanic” s-au salvat
doar 700. Catastrofa a avut loc în urma ciocnirii, în ceaţă, a vasului
cu un iceberg, în ambele cazuri evenimentul având loc în luna aprilie.
Analogia era, într-adevăr, izbitoare şi, la scurt timp după naufragiu,
Robertson a început să primească scrisori de ameninţare de la văduvele
şi de la rudele celor care pieriseră în catastrofa “Titanicului”,
blestemându-l şi numindu-l geniu al răului. Romanul său, “Zădărnicia” nu
s-a mai reeditat niciodată, iar numele autorului a fost dat uitării.
.
2. În anul 1829, goeleta Marmaid a
naufragiat în largul coastelor australiene. Din fericire toţi marinarii
şi pasagerii aflaţi la bord au rămas vii şi nevătămaţi pe o mică plajă
din apropiere. După numai trei zile, o corabie cu trei catarge, Swiftsure, le-a
observat semnalele şi i-a cules pe toţi. Datorită unui curent oceanic
necunoscut până atunci, acest velier eşuează şi el la ţărm, cinci zile
mai târziu, din nou fără nici o victimă. Toţi marinarii şi pasagerii
sunt apoi salvaţi de un alt vas, Gouverneur Ready, care însă naufragiază, de asemenea, tot fără victime. Situaţia se repetă de încă două ori, spre disperarea tuturor, cu vasele Comet şi Jupiter. După această serie de cinci naufragii, toţi marinarii şi pasagerii au fost salvaţi din nou, de pachebotul City of Leeds,
care venea de la Londra şi se îndrepta spre Australia. Faptul
tulburător însă este că, printr-un aparent joc al circumstanţelor, un
pasager de pe primul vas, Marmaid, a regăsit-o pe acest ultim
vas pe bătrâna sa mamă, despre care nu mai ştia absolut nimic de aproape
zece ani. Bătrâna era grav bolnavă şi ultima ei dorinţă, înainte de
moarte, era să îşi vadă fiul. În mod spectaculos, datorită acestei
întâlniri care i-a adus o nesperată bucurie, bătrâna mamă s-a
re-însănătoşit. A fost oare această întâlnire o simplă întâmplare?
Şirul neverosimil al naufragiilor şi întâlnirea parcă regizată dintre
mamă şi fiu sugerează că este vorba despre cu totul altceva.
3. Doi gemeni monozigoţi (proveniţi din acelaşi ovul), născuţi în SUA în anul 1940, au fost despărţiţi la naştere şi adoptaţi
de două familii care nu se cunoşteau. Cele două familii nu au ţinut
legătura şi, de altfel, locuiau la mare distanţă una faţă de cealaltă.
În anul 1979, cei doi s-au întâlnit „întâmplător” într-o vacanţă şi au
constatat o serie de lucruri care i-au uimit. Fiecare dintre ei a fost
botezat James, dar i se spunea Jim. Fiecare a studiat avocatura, dar au
fost pasionaţi de desenul tehnic şi tâmplărie. Fiecare dintre ei a fost
căsătorit cu câte o femeie pe care o chema Linda şi cu care a avut
fiecare câte un fiu, botezat exact la fel : James Alan. Fiecare dintre
cei doi fraţi divorţaseră apoi de soţiile lor şi s-au recăsătorit cu
câte două femei care, culmea, şi de data aceasta purtau acelaşi nume:
Betty! Ce să mai zicem şi de faptul că amândoi aveau câte un cățel pe
care îl chema tot la fel: Toy? Deşi cei doi fraţi obişnuiau să meargă în
vacanţă pe aceeaşi plajă, numită „St. Petersburg” din Florida, ei nu se
întâlniseră niciodată până atunci, cu toate că semănau foarte mult.
Câteva consideraţii despre fenomenele de sincronicitate
Din punct de vedere probabilistic este evident pentru oricine
că şansa ca aceste evenimente să se producă din pură întâmplare este
infimă. Situaţiile descrise, precum şi multe altele, ne fac să ne gândim
dacă de fapt evenimentele nu sunt cumva
corelate la un nivel mult mai profund. Este interesant că ştiinţa
actuală, în special pe baza descoperirilor recente din domeniile fizicii
cuantice şi chiar ale psihologiei, indică faptul că toate evenimentele
sunt mai mult sau mai puţin legate între ele, într-un mod care nu este
deloc întâmplător.
.
Pentru a
înţelege mai uşor provenienţa fenomenelor de sincronicitate unii
cercetători au formulat o analogie foarte sugestivă. Considerăm o
broască ţestoasă într-un acvariu şi o filmăm cu două camere de luat
vederi din unghiuri complet diferite. Cele două filmări fac ca imaginile
să nu semene deloc, astfel încât pentru doi observatori care privesc
fiecare doar din unghiul (punctul) său de vedere şi care nu ştiu despre
ce este vorba, se creează impresia că sunt două realităţi fără nici o
legătură între ele. Şi totuşi, este vorba de fapt despre aceeaşi realitate indisolubilă!
Termenul
de „sincronicitate” a fost introdus pentru prima dată în vocabularul
ştiinţific modern în anul 1930 de către celebrul psiholog elveţian Karl
Gustav Jung. El a remarcat profundele conexiuni care există între
psihicul uman şi evenimentele exterioare, precum şi corelarea acestora
cu aşa-numitele „arhetipuri” care există la un nivel fundamental al
realităţii. Ulterior, un fizician faimos, David Bohm, a introdus pe baza
descoperirilor sale revoluţionare un alt concept esenţial pentru a
explica natura realităţii. Bohm a vorbit despre „ordinea implicită” a
Universului, care există în mod fundamental în intimitatea şi
structurarea oricărui nivel macrocosmic sau microcosmic. El a mai
observat de asemenea că anticii au afirmat de mii de ani că întreaga
Creaţie provine dintr-o Conştiinţă primordială, care impregnează şi
susţine în permanenţă totul.
.
Ulterior, savanţi celebri (cum ar fi W. Heisenberg sau W. Pauli) au
explicat faptul că înainte de explozia iniţială, Big Bang, totul a fost
colapsat într-o stare de fuziune unificatoare şi că această stare de
coerenţă şi rezonanţă a rămas înscrisă în intimitatea materiei. Se
poate afirma chiar că de fapt totul provine dintr-o hologramă unică,
primordială, ce include în mod necesar şi un aspect informaţional,
compatibil cu o Conştiinţă fundamentală. Această stare de legătură de
fundal (entaglement) ce a rămas înscrisă în „ordinea implicită” se
răsfrânge acum şi în materia vie, în creierele şi conştiinţele noastre.
.
Dificultăţile
de abordare a acestor concepte de către ştiinţa convenţională provin
din faptul că metoda de lucru ce a fost folosită predominant a fost
aceea de a împărţi şi dez-asambla tot ceea ce se studia. Dar în
realitate absolut totul este unitar, aşa cum afirma şi un aforism
străvechi al ştiinţei spirituale orientale : „Toate lucrurile îşi află esenţa în dependenţa mutuală, ele nu sunt nimic prin ele însele.”
Astăzi, pe baza noilor rezultate ale mecanicii cuantice şi ale altor
discipline, redescoperim aceste valori străvechi. Astfel, unul dintre
„părinţii” fizicii cuantice, Erwin Schrodinger afirma încă de la
începutul secolului trecut că „Numărul total al conştiinţelor din Univers este 1”
arătând prin aceasta că în ansamblul său Conştiinţa este o
singularitate, care se manifestă prin toate fiinţele. În alţi termeni,
putem afirma că de fapt Conştiinţa sincronă fundamentală şi unitară se manifestă prin procese de rezonanţă în desfăşurarea holografică a ordinii implicite, generându-se astfel evenimentele ordinii explicite.
.
Foarte important pentru explicarea fenomenelor de sincronicitate este principiul non-localității,
descris matematic într-un mod riguros încă din anii 1950 de către
savanţii Einstein, Podolski şi Rosen. Această legitate esenţială a
realităţii a fost pusă în evidenţă experimental în anul 1982 de către
savantul francez Alain Aspect. S-a confirmat astfel că la nivel cuantic
particulele elementare din întregul Univers se află într-o stare de
comuniune şi legătură inseparabilă (entaglement), dincolo de spaţiu şi
timp. La acest nivel nu se poate vorbi propriu-zis de particule
distincte, ci de aspecte multiple ale aceleași realităţi, în interiorul
căreia cauzalitatea obişnuită este complet transcensă, toate evenimentele fiind guvernate de mecanisme sincrone.
De
altfel, una dintre cele mai celebre definiţii ale sincronicităţilor a
fost dată chiar de Karl Gustav Jung, care a elaborat o întreagă teorie a
sincronicităţilor în urma colaborării pe această temă cu nu mai puţin
celebrul Wolgang Pauli (laureat al Premiului Nobel). Astfel, cei doi au
afirmat că „Sincronicitatea este manifestarea simultană a două evenimente care nu sunt legate între ele printr-un raport de cauzalitate”, prin aceasta sincronicitatea devenind o veritabilă antiteză a legii cauzei şi a efectului.
Foarte succint, putem spune astfel că
sincronicităţile se constituie ca o expresie fundamentală a realităţii
că toate părţile sunt integrate simultan în coerenţa Totului prin
procese de rezonanţă.
Pe măsură ce ne ridicăm nivelul de conştiinţă, -sau altfel spus,
nivelul de rezonanţă, ca nivel de vibraţie psihomentală -, descoperim
totodată că percepţiile noastre devin din ce în ce mai corelate şi mai
unitare. Observarea şi integrarea acestor fenomene de sincronicitate
devine o expresie firească a unui mod mult mai complet şi lucid de a
exista. Ajungem în acest mod să conştientizăm că de fapt absolut nimic
nu este întâmplător, ci totul se petrece în Sincronicitate. Totul este
expresia rezonanţelor ce se desfăşoară permanent în această Conştiinţă
unitară ce leagă toate lucrurile, fiinţele şi fenomenele. Această
Conştiinţă unitară a fost recunoscută de toate tradiţiile spirituale ale
omenirii ca fiind inefabila şi atotcuprinzătoarea prezenţă a lui
Dumnezeu.
